Anul trecut am citit primul volum al seriei Cercul polar de Liza Marklund, despre care am scris aici, iar acum ies în întâmpinarea celui de-al doilea roman, Mlaștina Rece. Mai jos găsiți prezentarea cărții, cât și un mic fragment în avanpremieră din noua carte crime de la Editura Trei.
Mlaștina Rece
Al doilea volum din seria Cercul polar
Liza Marklund
Titlu original: Kallmyren
Limba originală: suedeză
Traducere: Alin-Daniel Dragomir
ISBN: 978-606-40-2192-2
Format: 130x200mm, paperback cu clape
352 pagini
Colecția Fiction Connection Crime
Editura Trei
Cartea urmează să fie disponibilă la începutul lunii martie aici.
O intrigă generoasă, cu o mulțume de surprize. – Dagensny Heter
Un bilet lăsat pe masa din bucătărie: „Iubitule, culeg niște mure arctice. Simt că trebuie să ies din apartament. Markus este la Karin.“ Și în colțul din dreapta jos, steluța cu cinci vârfuri, emblema ei. Helena nu s-a mai întors acasă, deși fetița ei a fost găsită abia respirând în Mlaștina Rece. Iar Wiking Stormberg nu și-a mai revenit după dispariția soției. A trăit doar pentru copii și serviciul lui din poliția din Stenträsk, și a devenit obsedat de mlaștini. După zeci de ani, fiul lor primește o scrisoare, o amenințare sau poate un avertisment, cu scrisul de mână al Helenei și steluța în cinci colțuri. Wiking începe să se întrebe dacă nu cumva înnebunește, dacă vede fantome sau dacă o forță din afară îi amenință familia. Și dacă da, despre cine sau ce este vorba?
Mlaștina Rece este un roman captivant, în care ne reîntâlnim cu Wiking Stormberg, șeful poliției din Stenträsk, un mic orășel din Norrbotten — un peisaj pe care Liza Marklund îl cunoaște din copilărie și în jurul căruia a creat o poveste de suspans care-ți taie suflarea. – Afton Bladet
Mlaștina Rece nu e doar un roman crime bun, ci demonstrează și că Marklund este o povestitoare minunată. – Verdens Gang
Mlaștina Rece este extrem de plină de tensiune, iar Liza Marklund dă dovadă de talent stilistic și dramatic când împletește și o poveste secundară cu totul neașteptată. – Dagensnyhete
Marklund arată de ce e în stare cu adevărat (…) În Mlaștina Rece, a recurs la toată experiența de la romanele crime anterioare. A combinat-o cu ambiția pe care a afișat-o cu îndrăzneală în ultimele două romane și a reușit să creeze o atmosferă de suspans și compasiune — tot ce-și poate dori un cititor de crime. – Stavanger Aftenblad
Liza Marklund în cea mai bună formă! Un roman de suspans excepțional. – Adresseavisen
Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nominalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui Nobel, Pe viață, Lupul Roșu, Un loc sub soare, Ferma de perle negre și Cercul polar.
FRAGMENT
SÂMBĂTĂ, 22 AUGUST 2020
Wiking se trezi cu un gol răsunându‑i în corp. Simțise această goliciune încă de la prima respirație conștientă, când deschise ochii și se uita printre jaluzelele din dormitor. Își luă telefonul și se uită la ceas: 5:15.
Mereu se trezea devreme. Începuse în anii petrecuți la căminul studențesc din Luleå, în încăperea lui de 13 metri pătrați care era lipită de un fel de centrală electrică. Nu aflase niciodată dacă era vorba de sistemul de încălzire, de ventilație, de apă caldă sau de altceva care se declanșa la acea oră. Însă oricare ar fi fost motivul, el era programat după el, fie că era întuneric polar sau soare la miezul nopții. În fiecare zi a anului.
Se întreba dacă își mai amintea cineva de ea.
Faptul că dispăruse în sezonul murelor arctice era încă păstrat în memorie, de aceea se dusese sus, în mlaștină. Cu trecerea timpului, legenda ei s‑a estompat într‑un disconfort colectiv: Te duci să culegi fructe de pădure? Ai grijă să nu te scufunzi, ca soția șefului poliției.
30 de ani. O viață întreagă.
Multe lucruri se schimbaseră, altele rămăseseră la fel. De exemplu, apartamentul cu trei camere de pe Kvarndammsvägen. Mobilierul, ustensilele de bucătărie, majoritatea erau aceleași. Când Elin a avut nevoie de propria ei cameră, mama Karin a golit dulapul de hainele Helenei. Asta se întâmplase după atacurile teroriste asupra clădirii World Trade Center din septembrie 2001. Locul său de muncă era de asemenea neschimbat, doar funcția sa era diferită.
Uneori îl uimea că era aceeași persoană ca înainte. În tinerețe, crezuse că să îmbătrânești înseamna automat să devii altcineva. Dar nu era așa. Era exact același individ ca băiatul din fotografiile de Crăciun ale lui Karin din anii 1960. Singurele schimbări pe care le resimțea erau profunzimea și experiența și, într‑o oarecare măsură, nemulțumirea față de viață.
Se întinse și își puse mâinile sub cap. Nodul din gât îl irita. Tăblia patului părea la fel de rece pe încheieturile degetelor precum în acea ultimă dimineață. Schimbase somierele și salteaua când se deschisese IKEA în Haparanda, în toamna lui 2006, dar păstrase tăblia. Închise ochii. Își amintea cum așezase copilul în pătuț și apoi se târâse lângă el, îl sărutase și își dăduse jos puloverul. Sânii îi erau grei pentru că alăpta, iar pielea îi era febrilă. Cât de minunat era, cât de fericit. Ardoarea din mâinile lui și‑o amintea cu claritate. Cum gângurea fetița în pătuțul ei, sătulă și proaspăt schimbată, în timp ce ei făceau dragoste. Apollo, jos, între picioarele lui, se trezi la această amintire.
Apoi, el în pragul ușii, în timp ce pleca la serviciu, ea cu copilul la sân, la masa din bucătărie. Zicea că se duce să culeagă mure arctice.
Nu în Mlaștina Rece, nu? Știi bine că…
Ochii ei, tulburi de oboseală.
E doar o superstiție, Wiking. Nu există mlaștini fără fund.
Apollo se chirci și dispăru.
Voise să‑i spună să încerce să se odihnească, să aibă grijă de ea. Uneori se trezea noaptea când o auzea plângând. La început încercase să o consoleze, dar asta o făcea să se rușineze, așa că încetase.
Acum ea îi zâmbea ușor.
Să vă distrați.
El credea atunci că lucrurile erau pe cale să se schimbe. Că depresia ei avea să dispară.
Asculta la radioul mașinii, în drum spre secție, una dintre emisiunile matinale ale lui Ekot. George Bush și soldații lui din Golful Persic, Germania de Est și Germania de Vest pe cale să se reunească.
Faptul că își amintea asta, un lucru ca acesta.
Împreună cu Lars‑Ivar Pekkari, vechiul camarad al tatălui său, efectuase controale cu etilotest pe drumul 374 în acea după‑amiază. Prinseseră un șofer care era suspectat de conducere în stare de ebrietate și unul care conducea fără permis.
Ajunsese acasă la ora obișnuită, chiar după ora 17. Biletul de pe masa din bucătărie.
Iubitule,
culeg niște mure arctice. Simt că trebuie să ies din apartament.
Markus este la Karin.
Și apoi steluța din colțul din dreapta jos, neregulată, cu cinci vârfuri, care semăna cu cicatricea de pe abdomenul ei, de la capătul operației de cezariană, de la nașterea fiului ei. Emblema ei.
Se strecură din cearșafurile umede și intră dezbrăcat în bucătărie fără să aprindă plafoniera. Anja Berglund, care locuia vizavi de el, se trezea și ea mereu devreme, o surprinsese de câteva ori uitându‑se în timp ce tropăia fără haine pe el. Deschise frigiderul, ușa era ca un scut între fereastră și goliciune, își turnă un pahar de suc de portocale. Privea peste ușa frigiderului în timp ce bea. Lumina era aprinsă în bucătăria Anjei. Ea lucra cu Markus la Baza Robotică, devenise de‑a lungul anilor unul dintre responsabilii cu inventarul.
Se așeză la masă în bucătărie, pe exact același scaun pe care stătuse ea în acea dimineață.
Să vă distrați.
Mama Karin îi sugerase să ia legătura cu un medium din Boden, el îi răspunsese doar ceva scurt și răutăcios.
Nu credea în fantome, nici atunci și nici acum.
Cine putea să știe despre proiectul acela legat de arme? Și cine știa că Markus urma să fie cel care‑l coordona? Markus nu spusese nimănui din exterior, era destul de sigur de asta. Dar, desigur, existau mulți oameni în bază care cunoșteau detaliile proiectului. Dar cine din personalul cu autorizație de acces la informații clasificate știa și despre emblema Helenei? Cum semna ea bilețelele de pe masa din bucătărie cu 30 de ani în urmă? Nu avea sens. Și era oare Markus cu adevărat în primejdie? Cum ar fi putut autorul scrisorii să știe asta? Cine ar putea să știe ceva ce încă nu s‑a întâmplat?
Părea ceva din altă lume, dar nu era așa. Cineva știa, și era posibil să fie prin apropiere.
Se ridică și începu să umble prin apartament. Îi țiuiau urechile, un sunet care apăruse în urma unui schimb de focuri din timpul unui antrenament de acum mult timp, sunet care se amplifica în momentele de stres. Acum tot corpul îi urla, își pierdea cumpătul. Lumina se stinsese în bucătăria Anjei Berglund, de peste curte.
Nodul din gât îl irita. Carcinom cu celule scuamoase. Putea muri. Operație peste nouă zile. Nu putea rămâne aici.
Ciobanul de azi 